Castelul fermecat – Edith Nesbit

Jimmy strigă deodată un „Oh, mi-aș dori“, după care se opri la fel de brusc.
— Oh, adăugă el pe o voce slabă, diferită. Unde e mâncarea?
Apoi, într-o tăcere îndurerată, își amintiră cu toții că uitaseră coșul cu mâncare la intrarea în peșteră.
Gândul li se duse cu jind la feliile de berbecuț rece, la cele șase roșii, la pâinea cu unt, la sarea din ghemotocul de hârtie, la plăcinta cu mere și la sticluța cu fund gros din care băuseră bere de ghimbir.
— Hai să ne întoarcem, spuse Jimmy, chiar în secunda asta, și să ne recuperăm lucrurile ca să avem ce mânca.
— Hai să mai facem o încercare cu labirintul. Urăsc să las o treabă neterminată, spuse Gerald.
— Mi-e atât de foame! se plânse Jimmy.
— De ce n-ai spus mai devreme? întrebă Gerald cu amărăciune.
— Mai devreme nu-mi era.
— Atunci n-are cum să-ți fie nici acum. Nu poate să ți se facă foame de la un minut la altul. Ce e aia?
Aia era o dâră roșie ce se distingea la baza unei porțiuni din gardul de tisă, o linie subțire și fină, pe care n-ai fi observat-o decât dacă te-ai fi holbat insistent și pătrunzător la rădăcinile gardului viu.
Era un fir de ață. Gerald îl ridică. De unul dintre capete era legat un degetar cu găuri în el, iar la celălalt…
— Nu are un al doilea capăt, spuse Gerald cu o hotărâre triumfătoare. Este un indiciu, asta este. Ce mai contează carnea de berbecuț acum? Dintotdeauna am simțit că ceva magic o să se întâmple într-o bună zi, și acum iată!
— Mă gândesc că grădinarul l-a pus aici, spuse Jimmy.
— Cu un degetar de argint de-al prințesei legat de el? Uite! E o coroană încrustată pe degetar.
Și chiar așa era.
— Veniți! le spuse Gerald pe un ton poruncitor. Dacă sunteți aventurieri, atunci fiți aventurieri. Oricum, mă gândesc că cineva a trecut pe unde am fost noi și a luat carnea de berbecuț de ore bune.
O porni la drum, înfășurând pe deget firul roșu pe măsură ce înainta. Era într-adevăr un indiciu, care îi conduse drept în mijlocul labirintului. Iar acolo, în mijlocul labirintului, le fu dat să vadă minunea.
Indiciul roșu îi conduse dinaintea a două trepte de piatră, ce duceau la o întindere rotundă de iarbă. În mijlocul ei era un cadran solar, iar de-a lungul gardului de tisă se întindea o bancă lată din marmură.
Firul roșu o ținea drept prin iarbă și pe lângă cadranul solar, capătul lui găsindu-se într-o mână micuță și cafenie, ce avea inele cu pietre prețioase pe fiecare deget. Mâna era, evident, atașată de un braț, pe care erau nenumărate brățări, ce sclipeau de la roșul, albastrul și verdele pietrelor. Brațul era acoperit cu o mânecă din brocart roz cu auriu, rărită pe ici, pe colo, dar încă nespus de impunătoare, iar mâneca făcea parte dintr-o rochie, purtată de o domniță, care stătea întinsă pe banca de piatră, adormită la soare. Rochia roz-aurie se revărsa peste juponul brodat, de un verde pal. Dantela veche și galbenă era de culoarea caramelului, iar vălul alb și subțire împodobit cu steluțe argintii îi acoperea fața.
— Este prințesa fermecată, spuse Gerald, cu adevărat impresionat de-acum. V-am spus eu.
— Este Frumoasa din Pădurea Adormită, spuse Kathleen. Uitați-vă ce haine demodate are, ca în ilustrațiile cu doamnele de la curtea Mariei Antoinette din cartea de istorie. Doarme de o sută de ani. Oh, Gerald, tu ești cel mai mare; tu trebuie să fii prințul, iar noi n-am știut-o până acum.
— Nu e o prințesă adevărată, spuse și Jimmy.
Ceilalți doi râseră pe seama lui, pe de-o parte pentru că spunea acest lucru numai ca să le strice jocul, iar pe de alta pentru că nici ei nu erau siguri dacă cea care stătea acolo în bătaia soarelui era o prințesă sau nu. Fiecare etapă a aventurii, peștera, minunatele grădini, labirintul, firul călăuzitor, adânciseră sentimentul magiei, iar acum Kathleen și Gerald erau aproape complet vrăjiți.
— Ridică vălul, Jerry, spuse Kathleen în șoaptă. Dacă nu e frumoasă, vom ști că nu poate fi o prințesă.
— Ridică-l tu, făcu Gerald.
— Mă gândesc că nu e voie să atingi statuile, spuse Jimmy.
— Nu e din ceară, prostuțule, îi replică fratele său.
— Nu, întări și soră-sa, ceara n-ar rezista prea mult în soarele ăsta. Și, în plus, o poți vedea respirând. E clar că e o prințesă.
Ridică foarte ușor un capăt al vălului și îl petrecu peste cap. Chipul prințesei era mic și alb, încadrat de șuvițe lungi de păr negru. Nasul îi era drept, iar sprâncenele fin trasate. Avea câțiva pistrui pe obraji și pe nas.
— Nici nu-i de mirare, șopti Kathleen, de la dormitul în soare atâția ani! Gura nu-i e ca un boboc de trandafir. Dar chiar și așa, e încântătoare! murmură Kathleen.
— Nu e chiar așa prăfuită, consideră de cuviință Gerald să dea răspunsul.
— Acum, Jerry, spuse Kathleen cu hotărâre, tu ești cel mai mare.
— Firește că eu sunt, spuse Gerald nesigur.
— Ei bine, trebuie s-o trezești pe prințesă.
— Nu e o prințesă, spuse și Jimmy, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, e doar o fată îmbrăcată ca una.
— Dar poartă rochie lungă, stărui Kathleen.
— Da, dar uite ce scurte îi sunt picioarele pe sub haine. Nu e mai înaltă decât Jerry dacă ar fi să se ridice.
— Haide, stărui Kathleen. Jerry, nu fi prostuț. Trebuie s-o faci.
— Să fac ce? întrebă Gerald, lovindu-și gheata stângă de cea dreaptă.
— Cum ce, s-o săruți, firește.
— Nu eu! fu replica neîntârziată a lui Gerald.
— Ei bine, cineva trebuie s-o facă.
— O să sară la mine de cum se trezește, spuse Gerald neliniștit.
— Mi-ar plăcea să fac o încercare, spuse Kathleen, dar nu cred că o să facă vreo diferență dacă o sărut eu.
O sărută și nimic. Prințesa continua să-și doarmă somnul adânc.
— Atunci trebuie s-o faci tu, Jimmy. Te provoc. Te dai repede înapoi, înainte să te lovească.
— N-o să-l lovească, e așa mărunțel, spuse Gerald.
— Tu ești mărunțel! i-o întoarse Jimmy. Nu mă deranjează s-o sărut. Eu nu sunt laș, ca alții. Doar că, dacă o fac, eu o să fiu conducătorul neînfricat pentru restul zilei.
— Ia stai așa! strigă Gerald. Poate că ar fi mai bine s-o fac eu totuși.
Însă, între timp, Jimmy lăsă pe obrazul palid al prințesei un sărut zgomotos și vesel, iar acum cei trei rămaseră cu respirația întretăiată, așteptând să vadă rezultatul.
Iar rezultatul fu că prințesa deschise niște ochi mari și negri, își întinse brațele, căscă puțin, acoperindu-și gura cu mâna ei micuță și cafenie și spuse, destul de simplu și de răspicat, fără să lase urmă de vreo îndoială:
— S-au sfârșit cei o sută de ani? Ce înalt a crescut gardul viu! Care dintre voi este prințul care m-a trezit din somnul adânc și lung de atâta amar de ani?
— Eu! spuse fără frică Jimmy, căci ea nu părea să vrea să pălmuiască pe cineva.
— Nobilul meu salvator! făcu prințesa și îi întinse mâna. Jimmy i-o strânse cu putere.
— Dar eu zic, începu el, că nu ești o prințesă adevărată, așa-i?
— Firește că sunt, răspunse ea, cum aș putea să nu fiu? Privește-mi coroana!
Își dădu la o parte vălul împodobit, dând la iveală de sub el o coroniță cu ceea ce până și Jimmy nu putea să nege că ar fi diamante.
— Dar…, începu Jimmy.
— Vai, făcu ea, căscând foarte larg ochii, dar trebuie să fi știut că mă aflu aici, altminteri nu ai fi venit. Cum ai trecut de dragoni?
Gerald nu luă în seamă întrebarea.
— Te întreb acum, spuse el, chiar crezi în magie și tot tacâmul?
— Ar trebui, răspunse ea, dacă mai crede cineva. Uitați, aici mi-am înțepat degetul într-un fus. Le arătă o mică cicatrice pe încheietură.
— Atunci ăsta e într-adevăr un castel fermecat?
— Firește că da, spuse prințesa. Ce prostuți mai sunteți!
Se ridică, iar rochia ei roz de brocart îi căzu în valuri la picioare.
— Am spus eu că rochia îi vine prea lungă, remarcă Jimmy.
— Avea lungimea potrivită când am adormit, spuse prințesa. Trebuie să se fi lungit de-a lungul celor o sută de ani.
— Nu cred deloc că ești o prințesă, stărui Jimmy, câtuși de puțin.
— Nu te obosi să crezi, dacă nu-ți e pe plac, spuse prințesa. Nu contează prea mult ce crezi tu, ci mai degrabă ce sunt cu adevărat.
Se întoarse către ceilalți doi:
— Haideți să ne întoarcem la castel, continuă ea, și am să vă arăt minunatele mele bijuterii și lucrușoare. Ce ziceți, v-ar plăcea asta?
— Da, răspunse Gerald, fără să-și ascundă șovăiala. Dar…
— Dar ce?
Vocea prințesei trăda nerăbdare.
— Dar suntem aproape lihniți de foame.
— Ah, la fel și eu! exclamă prințesa.
— N-am mâncat nimic de la micul dejun.
— Iar acum e ora trei, spuse prințesa, uitându-se la cadranul solar. Vai de mine, voi n-ați pus nimic în gură de ore bune. Dar gândiți-vă la mine, care n-am mâncat nimic de o sută de ani. Haideți la castel.
— Șoarecii trebuie să fi mâncat tot, spuse Jimmy amărât.
Observa acum că ea era o prințesă adevărată.
— Nici vorbă, exclamă prințesa cu bucurie. Ați uitat că aici totul este fermecat. Timpul a stat pur și simplu în loc vreme de o sută de ani. Veniți, veniți, unul dintre voi trebuie să-mi ducă trena, altminteri n-o să mă pot mișca, acum că a crescut la lungimea asta înfiorătoare.